picatura cu picatura se umple paharul..

Stai, asa, langa mine.  Ma inec in fum de vise si stau sa ma intreb cat timp ma voi mai complica.  

Stii cum e cand esti la capatul rabdarii? Cred ca m-am abatut de la drumul meu , cred ca am devenit egoista, mult prea egoista. oare unde imi este limita ? Ei bine ..

A trecut o vreme de cand m’am cautat disperata prin citate de carti, acorduri de chitara si discutii inutile despre un fel…un fel de  viata. Aceleasi cadre ajung in mod repetat in mintea ochilor mei, ca un film stricat, si’mi polueaza dorintele de a face ceva constructiv, ceva pentru mine, pentru ceilalti. Ceilalti? Discutabil.

Toata viata mea am trait un egoism inconstient. Am crezut ca fac totul pentru cei din jur, si eram asa de convinsa, incat traiam linistita, dar nu vedeam ca ceilalti ma inghit fara regrete, incat totul ajungea sa se roteasca in jurul meu. Un fel de dai si primesti, eu dadeam, nu primeam, asa ca problema celorlalti devenea problema mea, atat de arzatoare ...

Insa omit ceva aici…Il omit pe el…E amuzant cum intotdeauna viata noastra este despicata in doua drumuri, al tau si al acelei persoane a carei existenta se invarte in jurul dorintelor tale arzatoare. Intotdeauna va exista cineva, si acel cineva va fi constant inlocuit de altcineva, altfel viata nu ar curge linistit. Indiferenta, rautatea de care da dovada firea umana este remarcabil, nevoia aceasta sa avem pe cineva care sa puna semnul intrebarii toata existenta ta, toata increderea in tine insati, toate conceptiile despre viata. De ce intotdeauna cineva reuseste sa le arunce la gunoi, cu doar o vorba, cu doar un gest, cu "sange rece"?

Si aici, problema se intoarce la mine. Bineinteles, si eu fac acelasi lucru, si eu sunt cineva pentru o persoana, dar…dar cand vine vorba de asta, eu ranesc cu o inconstienta nesimtita, nu tin cont de faptul ca si eu as putea face rau. 
Cand te trezesti ca nu mai ai vreo solutie pentru propriile tale rani, te obisnuiesti sa te plasezi in jurul celor mai vulnerabili ca tine. Intr-un final te obisnuiesti iar zilele decurg ca inainte: egale, indiferente, credule. 

Niciun motiv sa ma plang, sa ma mir, sa zambesc sau sa sper. Ploaia devine prietena cea mai buna in ultimile zile... Ea vine, ii uda pe cei puternici si ii usuca pe cei mai slabi. Este atat de pura incat iti patrunde in suflet cand decizi sa faci o plimbare in miez de noapte. Tot spuneam de el .. poate cand face aceasta plimbare isi gaseste sufletul pierdut in mormane de vorbe aruncate la intamplare pline de regrete.

Cateodata visez si ma trezesc cu gustul lui pe buzele mele si cu senzatia de necunoscut pe care mi-a dat-o mereu prin priviri pierdute in zare , saruturi sincronizate , atingeri de foc sincere  cand aveam nevoie cel mai mult. Inima mi se strange incet , incet numai gandindu-ma la aceste lucruri .. la privirea lui , la speranta ca as mai putea vreodata sa il simt. Uneori ma prefac ca noapte nu prinde printre ganduri si ca el nu exista , ca putem trai in vieti paralele . Doar asa ne este sortit , sau cel putin asta cred acum. Si cred acest lucru cu o tarie .. cu o tarie care nu am mai simtit-o pana acum.  Nu l-am impiedicat cand a plecat si acesta este regretul meu cel mai mare. Nu am fost suficient de ... Ce mai conteaza. Trenul cu care a plecat a pornit oricum , iar eu sunt cea care a ramas pe peron sa ii duca dorul si sa planga dupa necunoscut.